Despre iubire şi... alte detalii

O amică: "Când sunt singură pentru o perioadă mai lungă mă simt incompletă". Este o replică ce a devenit clişeu. Am auzit-o de zeci de ori, de la fete în general, dar nu numai. Am şi prieteni, băieţi, care au spus-o în rarele momente în care orgoliul lor masculin era pierdut undeva prin găleata de suferinţe ce tângea după o picătură de estrogen.

Fiindcă uneori nu am chef de muncă (se întâmplă destul de des) pentru a mă deconecta încep să sap în puţul gândirii, în încercarea de a elucida marele mistere ale vieţii. Da ştiu... sunt un trist, în loc să mă joc în timpul liber Counter Strike, stau şi mă gândesc la lucruri profunde.

Bun... uite ce cred eu despre replica amicei mele. Omul este o fiinţă socială prin definiţie, are nevoie de interacţiune, orice fel de interacţiune: ură, repulsie, indiferenţă, ataşament, iubire. Tot ce am enumerat se referă atenţie la sentinmente şi/sau stări.

Un bărbat nu are nevoie de o femeie aşa cum nici o femeie nu are nevoie de un bărbat pentru a fi completă. Mitul adroginului e doar un mit. Bărbatul şi femeia au în schimb nevoia să simtă, fiecare în cantităţi proprii.

Ce vreau să spun? Luptăm în războaie din nevoia de a simţi ură, ne place să învingem din nevoia de a ne simţi puternici, ne place să scriem "despre iubire şi alte... detalii" din nevoia de a ne simţi inteligenţi :), ne ducem în Bamboo şi dăm ca proştii 20 de lei pe o bere din nevoia de a ne simţi bogaţi. În fine, începem o relaţie cu cineva din nevoia de a ne simţi iubiţi şi eventual de a iubi rândul nostru.

Facem sex din nevoia de plăcere combinată cu nevoia de putere, dominaţie sau abandon. După ce flacăra iubirii se stinge continuăm să stăm într-o relaţie şi să facem sex din obligaţie din nevoia de siguranţă, protecţie, stabilitate şi... de frică. De frică să fim singuri.

Prin urmare, nu ne simţim incompleţi deoarece nu avem pe cineva, o persoană lângă noi care să ne iubească, să ne urască, să ne confere stabilitate sau protecţie. Ne simţim incompleţi atunci când nu putem avea aceste sentimente şi/sau stări. Dacă acele sentimente ne-ar putea fi oferite de un obiect sau de altceva decât de un alt om, am ajunge să ne înmulţim în eprubete.

Nu căutăm aşadar iubiţi sau iubite, căutăm sentimente. Persoana cu care le împărţim nu contează, din păcate, fiindcă nu suntem construiţi genetic să iubim la nesfârşit aceeaşi persoană. (cred că sunt şi excepţii, deşi este greu să le probezi). De câte ori nu aţi zis că nu am să mai iubesc pe nimeni în afară de tine, iar după o lună, două, un an, v-aţi reîndrăgostit, iar iubirea veşnică anterioară a devenit o amintire, fiind înlocuită de iubirea veşnică actuală. Hmmm... timpul ăsta cât de pervers le rezolvă el pe toate, nu?

Concluzie: Ne iubim cu adevărat doar pe noi. "Iubim" fiindcă avem nevoi şi nu pentru că vrem să satisfacem nevoile altora şi Doamne, ce mai greşim când spunem că suntem în căutarea iubirii, fie ea şi aparentă, când de fapt... iubirea nu se caută, se găseşte!