Am pornit. Sunt pe drum. Ma asteapta 600 de km, ma asteapta o tara de traversat. Baia Mare - Bucuresti, nu doar un drum ci o calatorie si un destin.
E ora 7 dimineata, e inceput de primavara si abia se lumineaza. Inca ma ajuta farurile sa vad calea. E ceata. Presupun ca asa sunt toate inceputurile de drum, pline de ceata.
Inca sunt oras, in Baia Mare. Ma opresc la semafor. In stanga vad o cladire inalta, cu multe multe ferestre, unele luminate, altele in intuneric. E spitalul judetean. Acolo m-am nascut, intr-o zi de primavara, 24 aprilie, ora 16 si cateva minute. Aici am inceput drumul. Mama imi povestea ca am supt de la o tiganca in primele zile fiindca ea nu avea lapte :) Asa ca pot sa consider ca am devenit cosmopolit inca din primele clipe.
Se face verde la semafor, trebuie sa merg mai departe. Dupa vreo 10 minute reusesc sa ies din oras. Incep sa prind viteza, totul trece repede, de parca nici nu ar exista. E inca ceata, nu vad departe, decat la cativa metri in fata.
Dupa vreo 20 de km un indicator imi atrage atentia: "Dumbravita". La 10 km de unde ma aflu e locul unde am copilarit. Satul se cheama Sindresti si este la capat de linie pentru autobuzul ce ii duce pe navestisti la munca in oras.
Ceata se risipeste brusc si de undeva din dreapta mea razele de soare inunda privelistea dealurilor din Tara Lapusului. Vad totul. De la acea distanta se vede si imasul (izlazul) unde mergeam in fiecare seara din vacanta de vara dupa vite, adica vaci. Nu imi placea sa le adun fiindca erau niste creaturi incapatanate si banuiesc ca destul de proaste, dar atractia principala era calul bunicului meu, pe care veneam calare de fiecare data acasa spre disperarea bunicii. Nici macar nu aveam sa si uneori nici capastru. Mergeam la galop ca inconstientul tinandu-ma doar de coama. Am si cazut de cateva ori, dar pe atunci cazaturile nu dureau la fel ca acum si ma ridicam la fel de repede precum cadeam. Hmm... si se spune ca cei mici nu au forta!
Ajung pe serpentine, deoarece urmeaza sa trec muntii, niste munti mici, pseudo-munti, dar totusi mai inalti decat dealurile. Ma simt ca Schumacher, incercand sa controlez masina la fiecare "sicana". Am inceput de mic sa conduc, dar... cu intreruperi. Prima data am condus cand aveam vreo 6 sau 7 ani. M-am urcat in Dacia tatalui, am scos-o din viteza si masina a pornit ca prin minune, fiind parcata putin in panta. Nici nu ma vedeam de volan si evident ca nici eu nu vedeam drumul. Cred ca in viata lui tata nu a fugit asa de repede. A sarit in masina pe geam si a pus frana apasand cu mana pedala. Eu cred totusi ca am condus destul de bine, fiindca dupa acest episod parintii mei au considerat ca nu mai am nevoie de repetitii pana la 18 ani, cand mi-am luat carnetul... si l-am luat din prima.
E o zi faina pentru condus. E soare, drumul e relativ liber si privelistea si mai libera, dar peste foarte putini kilometri urmeaza sa las in urma dealurile ce mi-au suportat pasii copilariei.
Gata! Am iesit din Maramures. Nu mai sunt acasa. Mai am putin pana in Dej. Cu ceva ani in urma stiam din timp ca ma apropriu de Dej si nu dupa indicatoare, care cam lipsesc, ci dupa miros. In Dej exista o fabrica de celuloza, iar mirosul era atat de puternic incat il simteai de la 10-15 km. Acum insa nu se mai simte. Poate s-o fi inchis fabrica.
Pe un drum atat de lung, cand mergi singur, incepi sa povestesti singur, sa iti pui intrebari, sa gasesti raspunsuri si chiar sa iti zici tie insusi glume si apoi sa razi. La faza cu divertismentul te ajuta si denumirile de localitati. "Urisor" este un exemplu :)
In Urisor, un sat aproape de Dej, incetinesc pentru prima data. Un pusti care se grabeste sa ajunga la scoala trece in fuga pe trecerea de pietoni cu o privire destul de speriata. Imi aduce aminte de mine. Cand eram mic imi era o frica teribila de mediul inconjurator urban in general. Mergeam insa singur la scoala, chiar din clasa I, dar fiecare drum spre scoala era o numaratoare inversa pentru mine. Aveam exact 5 strazi mari de traversat si le numaram invers, de fiecare data cand traversam, nerabdator sa ajung la 0 si sa scap de pericolele majore ce ma pandeau la fiecare trecere :) Eram atat de fricos si antisocial incat nici nu ma jucam cu copiii de la bloc. Stateam in casa, faceam teme sau ma uitam la televizor.
La iesirea din Dej fac si prima oprire, la o benzinarie deja celebra, fiindca e situata cam la jumatatea drumului dintre Baia Mare si Cluj Napoca. Aici opresc majoritatea celor care merg spre Cluj, cei mai multi dintre ei fiind studenti. In timp ce imi intind oasele si beau o bautura carbogazoasa rezemat de masina, observ la niste mese un grup de studenti cam galagiosi, dar nu asta imi atrage atentia. Un tip introduce intr-o geanta un biletel. Dupa model, geanta nu pare a fi a lui. Dupa cateva minute apare si posesoarea gentii, iar tipul zambeste, multumit ca a reusit sa transmita mesajul intr-un mod secret.
Ce frumos! Deci inca se poarta biletelele. Credeam ca au murit odata cu Facebook-ul. Chiar le credeam pe cale de disparitie inca de pe vremea sms-urilor. Biletelele sunt insa foarte eficiente. Au totul: surpriza, autenticitate si mister.
Ele mi-au adus si prima intalnire si primul sarut :) Ce vremuri! In cazul meu se intampla prin clasa a 6-a. Eram precoce pentru acele vremuri, fiind chiar primul din clasa care a sarutat o fata. Nu stiu daca am fost primul si in alte privinte, fiindca nu am mai tinut socoteala. Mda... biletelele erau arma mea favorita, fiind pe atunci si mult prea timid pentru a sustine o conversatie normala cu o fata. Atunci existau acele banci cu sertar in care iti puneai ghiozdanul, loc ideal pentru dezmatul romantismului.
Odata, unei colege i-a cazut din banca un biletel lasat de mine. Biletelul i-a cazut chiar in timpul orei de matematica. Ea inca nu il descoperise, dar profesorul de matematica l-a gasit, fiindca obisnuia sa se plimbe printre banci. Si-a dat imediat seama despre ce e vorba si a zambit. Probabil ca l-a ajutat inimioarele desenate stangaci si petala de trandafir dinauntru. Noroc insa ca majoritatea biletelelor mele erau nesemnate. Ma semnam doar pe ultimul. Cata rabdare aveam atunci si cat de grabit parca sunt acum!
Mda... si ca vorbim de graba. E timpul sa pornesc din nou la drum. Drumul Dej - Cluj e aproape ca o autostrada. In mai putin de jumatate de ora parcurg cei aproximativ 60 de km. Din nou aglomeratie. E o ora la care inca traficul de dimineata nu s-a degajat. Clujul este orasul in care trebuia sa vin la facultate. De ce trebuia? Fiindca asta faceau toti si parintii mei provenind dintr-o alta epoca, practic, considerau ca norma e cea mai buna cale. Nu pot sa-i condamn, majoritatea consideram ca norma e calea de urmat. Tocmai de aceea oamenii care au schimbat lumea au fost putini.
Clujul este un oras pe care nu am apucat sa il indragesc, dar a avut un rol, pentru ca undeva pe drumul dintre Baia Mare si Cluj m-am decis la un moment dat ca vreau sa ajung la Bucuresti, ceea ce s-a si intamplat. Am intrat la Facultatea de Jurnalism la mustata, iar daca nu reuseam ma intorceam la Cluj, la Facultatea de Constructii, singura facultate unde am intrat la buget pe baza mediilor si care a devenit atunci fara sa vreau planul B, desi nici macar nu exista inainte in alfabet.
Dupa cateva zeci de minute, reusesc sa ies din Cluj. Din Cluj incolo sunt singur, sunt cu adevarat singur, deoarece, dupa familie, imi las in urma si prietenii. Deja distantele nu se mai masoara doar in kilometri, incep sa se masoare in experiente, in conceptii si in viziuni diferite. Distanta de la Cluj la Bucuresti e mult mai mare decat cateva sute de kilometri,
Kilometrii se scurg sub rotile masinii si apoi se dizolva in fumul de esapament. Sunt relativ multi. Pe unii i-as mai parcurge o data, pe altii insa i-as ocoli, desi fara ei nu ar mai fi acelasi drum. E prea tarziu ca sa ma intorc acum. In departare se zareste Sibiul, unul dintre cele mai misto orase din Romania.
Sibiul este un popas important. Am nevoie de o pauza. Poate am nevoie si de niste insotitori de drum. Nu ii mai gasesc insa aici, fiindca au fost la locul potrivit, in momentul potrivit. Sunt multi oameni din Sibiu care au pus umarul la drumul pe care eu l-am parcurs.
Totul se leaga si asfaltul devine parca mai fierbinte. Gonesc din ce in ce mai repede. Nu apuc insa sa prind viteza mare ca dau de trafic si de multe multe curbe. E Valea Oltului. E bine! Uneori ai nevoie de curbe ca sa gasesti drumul drept. Curbele iti dau timp de gandire si ridica intrebari, fiindca nu stii niciodata ce te asteapta dupa o curba.
Nu am inteles niciodata de ce ne enerveaza atat de mult curbele, fiindca, de obicei, cand intalnesti curbe intalnesti si peisaje. Curbele parca iti apar in cale tocmai ca sa reduci viteza si sa te bucuri de peisaje, sa te bucuri de calatorie.
De fapt, doar asa reusesti sa treci cu bine de curbe, daca iti faci timp sa te bucuri de priveliste, la fel cum fac si eu acum, admirand versantii abrupti de-o parte si de alta a Oltului.
La un moment dat, dar doar dupa ce esti furat de priveliste, curbele se termina si drumul devine din nou drept, desi nu iti dai seama de asta decat dupa multi kilometri.
Incep din nou sa prind viteza, conduc din automatism, nu privesc nici in stanga si nici in dreapta. Tot ce vad e inainte. Drumul a devenit obositor, dar nu mai e mult. Imediat ajung la destinatie, imediat ajung la un alt drum.
0 comments: