Michael Jackson vs. Tălmăceanu

Încă de la cel de-al doilea război mondial românii i-au aşteptat ca pe nişte salvatori, care să-i elibereze politic, economic şi să le elibereze mintea. Americanii, că despre ei este vorba, s-au lăsat însă aşteptaţi preţ de vreo 50 de ani, dar când au venit au adus de toate. L-au adus pe Michael Jackson, J.R, Coca Cola, McDonald's şi în cele din urmă a venit şi NATO. Românii, însetaţi după cultura americană, au început să-i imite pe aceştia şi aşa au apărut Dallas-ul de la Slobozia, shaorma, comerţul cu blugi şi... Edmond Tălmăceanu.

Ne-a ieşit după cum rezultă din exemplele de mai sus un fel de imitaţie de piele, coperta seamănă, dar conţinut diferă aproape în totalitate, la fel ca dansul lui Tălmăceanu. Întreg sistemul românesc este alcătuit dintr-un şir de imitaţii nereuşite ale altor sub-sisteme străine, un puzzle cu piese care nu se potrivesc. România s-a comparat tot timpul cu SUA, atât de la înălţimea tronului de la Cotroceni cât şi de pe banca răzemată de gard de pe uliţa satului.

Evident, România şi SUA nu pot fi comparate, nu numai din punct de vedere economic, cât şi politic, administrativ şi mai ales cultural. Am fi putut însă să încercăm să-i imităm mai bine pe americani la capitolul valori şi principii.

SUA este departe de a fi un model de societate: rata criminalităţii foarte ridicată, nivel de cultură şi educaţie scăzut şi multe alte găuri negre. Americanii au însă o calitate care a fost esenţială pentru dezvoltarea lor: se lasă conduşi de elită.

Discuţia despre elite este una mult prea lungă pentru a putea fi acoperită în acest scurt text, dar poate fi esenţializată printr-o serie de comparaţii.

citeşte editorialul integral