Atentie! Se inchid usile...

Frica este atunci cand crezi ca tie nu ti se poate intampla, cand devii indiferent, cand nu mai cauti si accepti confortul non-actiunii. Frica nu este lipsa de curaj, frica este lipsa de speranta.

Katie Melua - Nine Million Bicycles

Sunt in statie si astept trenul, trenul subteran. Nu am mai circulat de mai bine de un an cu metroul, m-am ramolit in confortul masinii. Un suierat si apoi un suflu puturos, asa isi anunta metrourile bucurestene sosirea in statie.

Se deschid usile. E liber, dar nu stau jos. Tanjesc sa stau in picioare dupa o zi petrecuta pe scaun. Metroul porneste si goneste prin intuneric. Nimeni nu stie cu ce viteza, nimeni nu stie pe unde trece, pe sub ce trece. Totul e un mister. E de fapt singurul mijloc de transport in care nu te poti bucura de calatorie, decat de destinatie. E ca un precursor al teleportarii. Intre destinatii parca nu e nimic, totul e intuneric. Sau nu?

Uneori se intampla sa ai senzatia ca cineva te priveste, chiar daca nu il vezi. Un documentar recent pe Discovery spunea ca exista un fel de constiinta globala, un spatiu in care creierele noastre comunica unul cu altul. Fascinant! Ar fi minunat sa reusim sa comunicam doar prin ganduri, care astfel nu ar mai fi ascunse de vorbe.



Aceasta senzatie ca sunt privit o am in timp ce privesc in gol pe geamul ce dadea spre intuneric. Imi ridic privirea si scanez. De pe al treilea scaun din dreapta mea cineva ma priveste. Contactul vizual nu exista decat pentru foarte putin timp. Atat eu cat si ea rupem legatura vizuala foarte repede si in mod repetat, ca niste copii care sunt prinsi copiind. E ciudat ca noi oamenii simtim o jena sa ne privim reciproc, de parca ar fi interzis si asta in ciuda faptului ca tot ce facem este cu scopul de atrage atentia. Ce ironie!

Asa ca ne privim pe rand, ca niste oameni civilizati, pe care civilizatia i-a invatat ca nu e frumos ca doi straini sa se priveasca reciproc mai mult de doua secunde.

Instictul imi spune sa profit de oportunitate, dar ratiunea urla un "NU" hotarat. Pana la urma, creierul asta ne mai si incurca de multe ori. Imi urmez ratiunea si continui sa fac cu randul la privit.

Kant spunea ca nu e moral sa folosim un om ca pe un mijloc, ci doar ca pe un scop. Kant are dreptate, dar asta demonstreaza ca toti suntem imorali. In afara de "eu", restul sunt mijloace. Toti oamenii din viata noastra sunt mijloace pentru noi, la fel ca metroul. Ne suim in carca lor ca sa ajungem la destinatia suprema, la fericire. Offf... fericirea, singurul scop in viata. Cate nu facem ca al nostru creier sa secrete Endorfina si Serotonina, principalii doi hormoni responsabili pentru senzatia pe care noi o numim fericire. Da stiu... "edorfina" si "serotonina" nu prea sunt cuvinte romantice...

 Asadar si Ea poate fi un mijloc, dar nu va fi. Dupa cateva ture de privit, timp in care au trecut deja doua statii, incep sa ii gasesc defecte. Are nasul prea mare, parca are si celulita si cred ca nici ochii nu sunt perfect simetrici. Mda... e clar... sigur e proasta si nu am ce sa vorbesc cu ea.

Mai trec inca vreo trei statii, dar la un moment ea se ridica si se apropie de mine, eu fiind si aproape de usa. Cu siguranta va cobori la urmatoarea statie. Ce fac acum? E atat de aproape incat ajunge sa imi intorc capul si sa ii spun ca e frumoasa si apoi sa ii cer numarul de telefon, dar nu... nu... am stabilit deja ca e urata si ca e proasta. Nu merita!

Metroul ajunge in statie, usile se deschid si ea coboara. Se indeparteaza, dar arunca o privire razleata in spate. Eu zambesc si continui sa o privesc incercand sa nu o pierd prin multime. Dar...ea nu se indreapta spre scari, se indreapta spre peronul din partea opusa. Oare de ce? De ce se intoarce? O fi uitat ceva sau... poate a uitat sa coboare.

Atunci imi dau seama ca aici e si statia mea, dar pana sa ma dezmeticesc se aude: "Atentie, se inchid usile!" si usile se inchid imediat. Nu ai timp deloc. Cand auzi "Atentie, se inchid usile!", se pare ca deja e prea tarziu. Metroul porneste din nou, iar eu imi dau seama ca am ratat si drumul si statia.