O banca, frunze de toamna si un lac. Un parc, oameni si caini. E duminica. Andrei sta pe banca. O asteapta pe Laura. A sosit mult mai devreme si acum priveste cum oamenii si cainii trec prin fata bancii lui, cu vedere spre lac, calcand in mers covorul de frunze de toamna ce s-a asternut peste trotuarele din parc. Andrei isi scoate o carte din geanta si incepe sa citeasca. Cuvintele se pierd insa dupa cateva paragrafe, iar Andrei ramane cu ochii in carte, dar cu mintea departe. Gandurile-i ratacesc ca frunzele de toamna.
O frunza, doua, trei... Andrei a inceput sa numere frunzele care cad. A uitat de carte complet.
- Buna Andrei! Ce mai faci? Citesti sau numeri frunzele?, se aude o voce parca purtata de vant, fara o sursa precisa.
Andrei, intrerupt din reverie, priveste in jur pentru a identifica vocea. Nu vede pe nimeni.
- Ai uitat sa te uiti in spatele tau, spune vocea.
Andrei se intoarce brusc si in spatele lui vede o silueta de femeie. Din cauza soarelui, aproape de asfintit, care ii batea fix in ochi nu distinge trasturile siluetei.
- Buna... seara. Imi cer scuze, ne cunoastem?, raspunde Andrei punandu-si mana ca stresina la ochi, in incercarea de a vedea mai bine.
Silueta vine si aseaza pe banca, langa Andrei.
- Nici acum nu ma recunosti?
- Imi pare rau, dar... nu, raspunde fastacit Andrei.
Andrei priveste lung femeia care se asezase langa el. Parul ei blond e scaldat in razele soarelui, la fel si o parte a fetei. Era o femei tanara, nu i-ar da mai mult de 25 de ani.
- Am fost colegi de facultate cumva? Colegi de munca nu cred, fiindca nu am lucrat niciodata in colective mari si ii tin minte pe toti fostii colegi.
- Nu.
- Colegi de liceu?
- Nu.
- OK, atunci spuneti-mi va rog de unde ne cunoastem?
Femeia zambeste.
- Nu am fost colegi, nu am fost nici prieteni, dar totusi am fost apropiati. As spune, prea apropiati.
Confuzia lui Andrei devine si mai mare. Incepe sa devina foarte ciudata aceasta intalnire.
- Ai spus adineaori ca iti aduci aminte de toti fostii colegi de munca. Ce iti mai aduci aminte, Andrei, din trecut tau?
- Nu cred ca inteleg intrebarea, dar sa stiti ca am o memorie vizuala foarte buna. Aproape ca nu uit niciodata fete oamenilor si de aceea sunt cu atat mai nedumerit cu cat nu imi amintesc de dvs. Poate daca imi spuneti cum va cheama...
Femeia il intrerupe.
- Iti mai aduci aminte si de ganduri? Iti mai aduci aminte si de vise?
Andrei tace. Continua sa priveasca nedumerit femeia de langa el fara a raspunde la intrebare.
- Tii aminte, Andrei, ca visai sa devii actor. Aveai un plan, ai luat si niste cursuri de actorie. Nu aveai insa bani ca sa te intretii la facultate si ai inceput sa lucrezi in marketing. Aveai in plan sa strangi bani pentru facultatea de actorie si apoi sa renunti la job sau sa iti gasesti ceva part-time.
- Poftim? De unde stiti toate astea? Cum va numiti, spuneti-mi va rog cum va numiti, ridica Andrei tonul, cuprins de agitatie.
- Apoi ai intrat in afaceri. Ti-ai folosit cunostiintele dobandite in marketing si banii stransi pana atunci pentru a porni o afacere. Acum ai 35 de ani, un cont bunicel in banca si iti astepti iubita care iti este si secretara.
Andrei simte cum ii bate inima din ce in ce mai tare in piept. Se uita in jur, incercand sa fuga sau sa ceara ajutor. Trecatorii nu baga de seama insa drama care se petrece pe bancuta din parc.
Femeia continua.
- Anul acesta ai uitat si de ziua ta. Ti-ai amintit abia seara, cand ai raspuns intr-un final la apelurile telefonice ale mamei tale, care vroia sa iti zica "La multi ani!". Te sunase de dimineata, de trei ori in ziua aceea, insa tu erai prea ocupat sa-i raspunzi si uitai de fiecare data sa o suni inapoi.
- Cine esti?, o intreaba Andrei cu o voce inecata.
- O sa iti dai cine sunt, dar numai dupa ce o sa vrei sa nu ma mai intalnesti. Eu am venit azi la tine sa iti spun ca poate e mai bine sa ne despartim. Pentru binele tau, nu mai putem fi impreuna. Aceasta decizie iti apartine insa in totalitate. De fapt eu sunt neputincioasa. Doar tu te poti desparti de mine, nu si invers. Deci care e decizia ta?
Andrei ignora ultimele cuvinte ale femeii si incearca sa se adune.
- Nu stiu cine esti, sau ce esti, dar tot ceea ce ai spus despre mine este adevarat. Am uitat de visele mele, am uitat de aspiratii. De mai bine de 10 ani traiesc de pe o zi pe alta. Nu imi fac planuri pe termen lung, de frica sa nu se mai transforme in vise. Da, asa e. Am vrut sa devin actor. Era visul meu din copilarie. Acum e insa prea tarziu.
Ochii lui Andrei se umezisera, in timp ce rostea aceste cuvinte.
- Andrei, esti atat de mic si ignorant in ecuatia aceasta universala incat nu poti masura tu TIMPUL, nu poti stii daca e sau nu prea tarziu. Din pacate insa, poti decide ca e prea tarziu. Uneori este prea tarziu, uneori nu.
- Si ce spui tu femeie misterioasa? Ca nu e prea tarziu? Ca as putea sa ma intorc la visul meu? Ar trebui sa am copii, deja, la varsta asta. O familie. Nu mai am timp de vise.
- Cine ti-a spus ca ar trebui sa ai copii, ca ar trebui sa ai o familie, sau ca nu mai ai timp de vise? Cine te cronometreaza, Andrei? Cine te verifica daca ai trecut de un anumit punct din traseu, la timpul stabilit?
- Nu stiu. Ce intrebare mai e si asta. Asa merg lucrurile. Viata... viata decide sau... EU?
- Stii raspunsul. Si cred ca incepi sa intelegi si cine sunt eu. Si daca ai inteles stii si ce trebuie sa faci in continuare.
Andrei isi reazama capul in palme si priveste in jos, spre pamant.
- Tu esti... Da, asta e ( zambeste). Primul lucru pe care trebuie sa il fac este sa te uit. Sa uit sa mai uit. Nu-i asa, o intreaba Andrei pe femeia misterioasa, ridicandu-si privirea.
Femeia a disparut insa. Nu mai era pe banca langa el. O cauta cu privirea in jur, dar nu o gaseste. In locul ei insa, Andrei observa o frunza. Parcul era acoperit aproape in intregime de frunze ruginii, ce cadeau din copaci si erau purtate apoi de vant, dar aceasta frunza era... verde.
Andrei priveste lung frunza ce ii tinea acum companie, dar o mana veni si o indeparta de pe banca. Andrei isi ridica privirea. E Laura, actuala lui iubita care ii este si secretara.
- Hei, ce faci? M-ai asteptat mult, spune Laura asezandu-se pe banca.
Andrei nu spune nimic. O priveste un timp pe iubita sa care ii este si secretara, dupa care se apleaca si zmulge cateva branduse de toamna. Le strange intr-un buchetel si i le ofera Laurei.
- La multi ani!
- Cum? Vai multumesc, dar... cu ce ocazie? Nu e ziua mea.
- Stiu, dar m-am decis sa iti ofer de cate ori ne intalnim cate un buchet de flori ca sa nu uit sa iti dau cand va fi ziua ta.
Laura zambi larg si se arunca in bratele lui Andrei, sarutandu-i buzele usor crapate de vant.
- Laura, mai vreau sa iti spun ceva. E foarte serios, dar e o veste minunata. Cred ca nu e bine sa mai continuam sa lucram impreuna, avand in vedere relatia noastra.
- Aoleu! Cum sa fie o veste minunata? Asta inseamna ca trebuie sa imi dau demisa sau asa ma anunti tu ca ma concediezi?
Andrei incepe sa rada in hohote.
- Nu, nu draga mea. Tu nu trebuie sa iti dai demisia.
Episoadele anterioare: Iubirea Indiferenta
Episodul viitor (ultimul): Timpul
0 comments: