Anton priveste melancolic, aproape depresiv, pe geam. E o scena violenta, o crima in masa. Fiecare picatura se izbeste violent de geam si moare.
Cat de efemeri sunt acesti stropi de ploaie, isi spune el in gand. Mai putin de 2 minute, atat ii ia unei picaturi sa se nasca in ceruri, sa cada pe pamant si sa moara. Oare picaturile de ploaie sunt depresive? Toata viata lor sunt intr-o cadere continua.
Anton a asistat la multe ploi si la multe primaveri, poate prea multe. A asistat si la multe morti. Este anul 3127. Peste o luna, Anton va implini 27 de ani... pentru a 300 oara.
Acum 299 de ani, Anton a incetat sa mai imbatraneasca. Progresele stiintifice au ajuns intr-un punct in care s-a creat o noua specie de oameni: Homo Immortalis. Nu toti insa s-au transformat, de fapt foarte putini, doar niste cobai.
Oamenii de stiinta au reusit sa stopeze procesele chimice, care duc la imbatranirea celulelor. De fapt impropriu spus, pentru ca celulele umane continua sa moara, doar ca numarul celor noi create nu mai descreste o data cu varsta.
Dupa aceasta descoperire, au trecut cateva decenii pana cand organizatiile internationale au decis ce sa faca cu ea. Pana la urma au decis sa mai traga de timp cateva sute ani si au organizat o loterie, o loterie a imortalitatii. Voluntarii inscrisi pentru aceasta loterie, daca erau alesi, urmau sa traiasca sute, chiar mii de ani. S-a decis sa fie alesi 100 de voluntari, de etnii si nationalitati diferite. Acesti 100 alesi urmau sa fie monitorizati periodic pentru a studia impactul psihologic pe care il are imortalitatea asupra muritorilor.
Anton a fost unul dintre ei. Nu mai sunt in viata toti 100, multi au murit in diverse accidente, in ciuda masurilor de precautie. Viata a ramas la fel de fragila, in ciuda depozitelor de organe de rezerva, dar totusi pentru cei 100, viata a capatat o alta valoare, o alta insemnatate. Siguranta vietii si eliminarea efemeritatii au cauzat o frica teribila de moarte.
Anton este depresiv pentru ca nu a mai iesit din casa de aproape 20 de ani. Teama de moarte l-a acaparat, fiindca el are mai mult de pierdut decat restul. Daca restul oamenilor au de pierdut cativa zeci de ani, el are de pierdut secole si milenii.
El deja a pierdut foarte multe. Toti cei pe care ii cunoastea indeaproape sunt morti de sute de ani. De cateva decenii a renuntat sa isi mai faca prieteni noi, fiindca s-a saturat sa mearga la atatea inmormantari.
Stropii de ploaie continua sa se izbeasca sinucigas de geam. Anton priveste in gol. La un moment dat, un sunet enervant il trezeste din reverie. E o musca. Musca incearca sa iasa in lume, dar in calea ei este geamul. Probabil ca exista si alte cai, dar musca, in prostia ei, continua sa se izbeasca in mod repetat de geam, pana cand la un moment dat cade si moare.
Anton ramane inmarmurit. E prima data cand vede o musca cu atat de putin simt de autoconservare. Toate fiintele de pe Terra, indiferent de gradul lor de inteligenta, au un instinct de autoconservare, insa acea musca parea nebuna, parea sinucigasa. De ce oare voia sa iasa afara cu orice pret, cand oricum afara insemna moarte sigura pentru ea, avand in vedere ploaia care devenise torentiala?
De ce si-a dat viata pentru a trece de geam? O atragea poate sunetul ploii, isi spuse Anton. O atrageau stropii de ploaie? Anton isi dadu seama ca priveste printr-un geam opac, desi, fizic, geamul era transparent.
Fara sa se gandeasca prea mult, isi ia paltonul si iese afara. Fata ii este biciuita de stropii de ploaie ce cad torential. Nu conteaza insa. Anton isi dadu seama ca acei stropi de ploaie aveau cateva miliarde de ani, nu cateva secunde. Erau aceiasi stropi de ploaie in nori, in rauri, in mari, in oceane. Existenta lor era eterna si in acelasi timp efemera, la fel ca viata lui.
0 comments: